Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea şi socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice şi sociale şi împlineşte etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relaţiile cu societatea şi, deasemenea, constituie matricea care-i imprimă primele şi cele mai importante trăsături caracteriale şi morale. Privită ca nucleu social, familia este prima care influenţează dezvoltarea şi creşterea copilului deoarece îşi pune amprenta pe întreaga sa personalitate fiind cea dintâi şcoală a omului oferind temelia pe care se clădeşte edificiul personalităţii. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viaţă oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să îşi formeze principalele deprinderi, transmiterea principalelor cunoştinţe asupra realităţii si formarea primelor principii de viaţă.
În primii ani de viaţă copilul este dependent de membrii care formează familia, în special de părinţi, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viaţă deoarece acum sunt dobândite principalele motivaţii şi deprinderi ale viitorului adult. Importanţa acestora constă în capacitatea individului de a răspunde cerinţelor sociale şi în integrarea activă în viaţa societăţii din care face parte. Astfel, orice experienţă de viaţă, orice reacţie afectivă sau comportamentală vor fi resimţite în funcţie de bazele socializării oferite de familie.
Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând şi întotdeauna primitoare absolut necesară existenţei lui. În familie copilul are parte de primele lecţii de viaţă, părinţii sunt cei care îi oferă un prim model de învăţare remarcându-se importanţa crucială pe care o au părinţii în viaţa copilului: mediul familial se constituie pentru fiecare copil ca o primă matrice educativă ce îi oferă o suită de modele comportamentale şi care sunt preluate treptat de către acesta, fie prin imitaţie, fie prin învăţare.
Relaţia părinţi-copii are o deosebită importanţă atît în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât şi în asigurarea unei condiţii psihologice normale. Temelia bunei desfăşurări a acestei relaţii constă în norme precise care corespund următoarelor obiective:
1.dragostea părintească concretizată în asigurarea protecţiei, securităţii şi orientării copilului, în formarea unor aptitudini şi atitudini pozitive presupune încrederea şi siguranţă din partea copilului, afecţiune şi înţelegere din partea părinţilor;
2.asigurarea unor raporturi relaţionale, juste şi echilibrate care se concretizează datorită modelelor de conduită adecvate oferite copiilor de către părinţi deoarece calităţile şi atitudinile lor au o influenţă formativă decisivă;
3.complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinţii să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-şi împarte însă rolurile şi sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc - tatăl reprezintă autoritatea supremă iar mama reprezintă afectivitatea căminului.
Sentimentul de siguranţă, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat aşa cum este şi drept ceea ce este de către anturajul său imediat dar mai cu seama de către părinţi iar pentru a se simţi acceptat înseamnă, înainte de orice, a se simţi iubit. Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un sentiment abstract motiv pentru care dragostea trebuie să poată fi simţită de către copil, să se exprime prin acordarea unor satisfacţii concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandreţea părinţilor faţă de copil cât şi în calitatea hranei şi a îngrijirilor, în gingaşia contactelor sale cu mama, în duioşia micilor sale jocuri cu mama şi tata. Deasemenea, în timp, copilul va simţi dragostea părinţilor şi din bunăvoinţa ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, în special, din interesul pe care părinţii îl acordă faptelor lui şi din timpul pe care i-l consacră.
Iubirea este incompletă atunci când doar i se oferă copilului gingăşie, tandreţe deoarece dragostea presupune că satisfacţiile dăruite răspund unor satisfacţii primite. În altă ordine de idei, un copil nu se va simţi iubit daca nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să ofere sentimente de afecţiune prin gesturi ca: se agaţă de gâtul mamei, povesteşte ceva, cânf imbrăţişează şi sărută, oferă părinţilor o mâzgâlitură fără pretenţii sau un desen frumos, ajută pe mama la pusul mesei sau pe tata la treaba din grădină dovedind astfel dorinţa de a contrbui la satisfacţia lor sau la bunăstarea familiei, de a participa prin aporturi reale la viaţa anturajului aceasta fiind modalitatea lui de a-şi confirma apartenenţa la grup.
Este foarte bine cunoscut faptul că foarte mulţi părinţi îşi copleşesc copiii cu tot felul de cadouri în locul sentimentelor vizibile de duioşie. În aceste cazuri, copilul trăieşte intens sentimentul îndoielii de a fi iubit. El are nevoie să ştie, să simtă că este un izvor de bucurie şi de mulţumire pentru părinţi, aceştia sunt bucuroşi că îl au şi că reprezintă un element de fericire pentru cei apropiaţi. În caz contrar, dacă el simte că este în plus, dacă părinţii îl minimalizează, îl neglijează şi nu aferă copilului ocazia de a-şi da seama ce mult înseamnă pentru ei atunci vor apărea tulburări caracteriale în dezvoltarea personalităţii lui.
După cum am precizat deja, dragostea părintească presupune încredere şi siguranţă, afecţiune şi înţelegere din partea părinţilor. Cu alte cuvinte, dragostea părinţilor este un element securizant pentru copil. Atunci când este lipsit de dragostea părintească devine timid, instabil, interiorizat şi complexat. Importanţa prezenţei familiei în viaţa copilului, în special cea a părinţilor, constă în faptul că acesta se identifică cu ei motiv pentru care părinţii trebuie să fie atenţi atât la ceea ce spun cât şi la ceea ce fac deoarece eventualele divergenţe sau neconconrdanţe provoacă dezorientare şi derută, cu efecte negative asupra personalităţii copilului.
Autor: Irina Nadia
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu